Încredere

Astăzi am primit o invitaţie de la o doamnă profesoară să participăm la un debate. Ne speriem când trebuie să vorbim în public, noi, care suntem la Comunicare. "Nu am încredere în mine" a fost scuza multora. Dar ce e de fapt încrederea asta? Şi de ce ne speriem când trebuie să spunem ce gândim? Noi nu suntem copiii din comunism care erau educaţi să recite sloganuri în care nu credeau , noi suntem crescuţi în democraţie unde e voie, e permis şi chiar e încurajat să spui tot ce gândeşti, chiar dacă lauzi sau răneşti.
Să ai încredere în tine, să contezi pe puterile tale, să te bizui pe aptitudinile tale. Să nu te temi că vei dezamăgi. Sau să nu îţi dovedeşti ţie că nu eşti în stare...Eu personal nu am încredere în mine şi deşi aş fi vrut şi aş vrea să particip nu cred că pot. E vorba de acel sentiment de frică să nu dau greş, deşi dacă nu rişti nu ai cum să câştigi...Am mai învăţat ceva azi, m-am mai cunoscut un pic, pe zi ce trece mă cunosc mai bine şi îmi dau seama că până atunci nu mă cunoşteam deloc...Până la urmă cred că e vorba de cuvinte, de asta mă tem, de cuvinte , pentru că sunt cea mai putenică armă a omului. Nu se văd ,dar lasă urme atât de adânci încât nimic nu le poate şterge, nici timpul ,nici o memorie slabă. Partea cea mai riscantă atunci când vorbeşti e că odată spus un cuvânt nu mai poate fi retras, aşa că ,să ne gândim de două ori înainte de a rosti ceva pentru că putem distruge cu un singur cuvânt ceea ce am clădit în ani de zile.